Georgeta Bucsan

Am convingerea că dacă în România, în toate domeniile de activitate, s-ar acorda mai multă atenţie organizării, mult mai puţin oamenii ar fi traumatizaţi din cauza faptului că se simt captivi în vârtejul unei succesiuni de fapte pentru care nu există stabilită în scris nicio regulă.

Există în fiecare dintre noi o nevoie uriaşă de a ne clarifica tot ce ni se întâmplă.

În familie, între colegii de şcoală, în pragul înfiinţării unei activităţi pe cont propriu, în momentul întemeierii unei familii, când ne educăm copiii, la serviciu şi în relaţia cu vecinii, în oricare dintre aceste situaţii suntem stăpâniţi de temeri, îndoieli, neclarităţi şi nu de puţine ori sfârşim în accese de violenţă.

Tonul ridicat al celui care, din poziţia de şef, se adresează subalternilor este exprimarea neputinţei lui de a-şi organiza relaţia cu aceştia.

Am trăit astfel de experienţe şi cred că fiecare dintre Dumneavoastră aţi avut parte de ele.

Se vorbeşte deseori în mass-media despre calitate, dar marea majoritate a celor care pronunţă acest cuvânt nu ştiu că pentru a-l aduce de la stadiul de cuvânt la cel de concept, este necesar un sistem de organizare numit managementul calităţii, care nu poate fi instalat ca un program software pe calculatoarele dintr-o firmă ci trebuie construit pas cu pas, din convingere şi pasiune, de către toţi cei care, mai târziu se vor putea lăuda că oferă produse sau servicii de calitate.

Voi începe deci să vă povestesc ce mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii şi cum m-a influenţat prezenţa sau lipsa unui sistem de organizare.
Am perceput prezenţa unui program în viaţa mea pe la vârsta de 4-5 ani. Ştiam tot ce mă aşteaptă, de când mă trezeam până seara la culcare. Aşteptam cu nerăbdare masa de prânz şi momentul când împreună cu bunica ieşeam în faţa porţii.
Atunci puteam să mă joc cu copiii pe stradă până seara târziu, sub ochii protectori ai bunicii, care stătea pe scăunel şi povestea cu vecinele.
Mă trecea un fior de neplăcere când, după masa de prânz, bunica mă prindea ca pe un pui de mâţă, mă spăla cu forţa pe mâini şi pe picioare şi mă obliga să dorm.
La vârsta aceea nu-mi explica nimeni nimic.
După vârsta de cinci ani, părinţii mei, care erau tineri profesori pe atunci, s-au aşezat la casa lor şi m-au luat cu ei.
I-am urât atunci pentru că m-au răpit din casa bunicilor dar în scurt timp am început să înţeleg mai bine ce mi se întâmplă, pentru că am avut şansa unui tată bun povestitor şi în acelaşi timp înarmat cu răbdare şi pricepere în a-mi explica totul.
Copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut în oraşul Slatina şi universul meu se întindea între strada Nicolae Bălcescu, unde locuiam şi pe care se afla Liceul „Radu Greceanu” la care părinţii erau profesori, şi piaţa veche a oraşului pe locul căreia se află în prezent magazinul Kaufland.
Evadam din când în când din acest univers când mergeam în partea de sus a oraşului, unde locuiau bunicii din partea mamei şi o dată pe an, în vacanţa de vară, când mergeam în nordul ţării, în zona Bistriţa - Năsăud, la bunicii din partea tatălui.
Programul meu era foarte clar: şcoală, studiu, lectură, discuţii cu tata şi plimbări prin oraş cu mama când de fapt o însoţeam la cumpărături.
Îmi ajutam părinţii la munca din grădină şi simt şi acum mirosul de fum când strângeam primăvara toate „uscăturile” cu grebla şi le dădeam foc.
Când a venit momentul alegerii unei facultăţi a fost mai greu. Învăţam bine şi profesorul meu de ştiinţe ale naturii insista să dau examen la medicină. Spunea că am o mare capacitate de a analiza lucrurile. Până la urmă m-am hotărât să dau examen la Politehnică şi la sfatul unei profesoare din Bucureşti am ales secţia de mecanică fină.
Din acest moment părinţii nu au mai putut să mă ajute cu nimic iar eu m-am trezit într-un oraş mare, străin şi neprietenos.
Echilibrul meu nu a fost consolidat nici de profesorii de la facultate.
Am început să particip la diverse cursuri la care domnii profesori au început să-şi expună pe table uriaşe conţinutul cursurilor.
Mă gândesc acum ce bine ar fi fost dacă încă de la început am fi fost în vizită într-o întreprindere prin secţii de producţie, birouri de proiectare, birouri de aprovizionare şi vânzări, în depozite de materii prime şi produse finite. Ce bine ar fi fost să înţeleg ce posibilităţi mi-ar fi putut oferi profesia de inginer ca să fiu mai atentă la cursurile de la facultate. Nu pot spune că nu eram prezentă la cursuri sau că nu mă străduiam să-mi iau notiţe, deşi de multe ori nu prea înţelegeam ce scriam şi uneori nu înţelegeam nici ce mi se întâmpla.
Am intrat în „maşina” de făcut ingineri şi alunecam la vale încercând să mă apuc totuşi de ceva. Nu am reuşit acest lucru ani de zile nici după ce am terminat facultatea şi am lucrat prin vreo două întreprinderi la Slatina şi prin vreo două în Bucureşti.
Ceva legat de „cultura de organizare” a întreprinderii s-a lipit de mine, dar modul în care am fost tratată de şefii mei şi uneori şi de colegiii mai cu experienţă m-a făcut să mă simt permanent străină de ce se întâmpla acolo.
Nu-mi plăcea ce făceam, nu mă simţeam utilă, nu-mi simţeam prezenţa obligatorie la serviciu. Când plecam în concediu de odihnă sau „medical” nu aveam ce să predau vreunui coleg şi nimeni nu mă aştepta să revin la serviciu.
Şi asta a durat până la vârsta de patruzeci de ani când, după vreo şapte ani de cursuri plătite de mine şi de soţul meu, făcute după orele de program de serviciu, am reuşit să încep o activitate pe cont propriu.

De atunci, se întâmpla să fie prin anul 1999, până în prezent viaţa mea profesională a fost minunată, tumultoasă şi productivă pas cu pas şi petrecută în toate colţurile ţării, prin trenuri, autobuze, în săli de curs şi birouri de firmă.
Am lucrat in aceasta perioada cu aproape 1000 de firme si institutii publice si pot sa afirm cu siguranta si convingere ca: unde organizare nu e, nimic nu e!
Mi-am văzut de treabă alături de colaboratorii mei şi ei pasionaţi de managementul calităţii.
Am văzut rezultatele în firmele în care patronii au înţeles că fără organizare nu există niciun viitor.
Nu m-am implicat în promovarea managementului calităţii decât în cadrul contractelor cu clienţii.
Nu am prea scris articole şi nu m-am străduit să fac publică opinia mea despre managementul calităţii, ca mod ideal de organizare şi asta m-a costat atât în plan material dar mai ales moral.
M-am trezit în anul 2010 că nu mai aveam contracte cu clienţi noi şi că încercarea de a-mi oferi serviciile se oprea în zâmbetul „satisfăcut” al celor care „au cumpărat” un certificat ISO, fără prea multă bătaie de cap.

Mi-am dat seama că trebuie să fac ceva şi în decembrie 2010 am iniţiat proiectul de voluntariat „Să punem managementul calităţii la treabă!” şi de atunci am început să trimit pe e-mail la sute de firme, în fiecare lună, câte un articol care să atragă atenţia asupra managementului calităţii.

Am început să merg prin târguri şi să vorbesc patronilor despre acest proiect în loc să-i întreb dacă au nevoie de „ISO”. De atunci mă simt alt om. Mă simt responsabilă pentru soarta managementului calităţii în România şi sub semnul siglei manager-in-derivă.ro, titlul primei mele cărţi publicate în anul 2010, voi lupta să-l aşez acolo unde merită şi unde de fapt se află în orice ţară civilizată din lume. Voi fi alături de toţi patronii din România care au suferit mari pierderi în perioada crizei economice şi îi voi ajuta să înţeleagă conceptul de „calitate” şi „tehnologia” oferită de managementul calităţii.

„Manualul calităţii pentru familia mea”

În decembrie 2011, am publicat cartea „Manualul calităţii pentru familia mea”, cu sprijinul SRAC CERT.
Cartea poate fi privită ca o primă treaptă pe care copiii, alături de părinţi, ar putea s-o urce spre cunoaşterea beneficiilor aduse în organizarea vieţii de familie, prin aplicarea principiilor managementului calităţii.
Sper ca prin promovarea acestei cărţi să aduc o mică contribuţie la consolidarea culturii în domeniul calităţii.